„Oschanitzky a fost un reper pentru mine. Încă mă fascinează“

Ieşeanul Romeo Cozma a trăit dintotdeauna cu şi prin muzică. Îşi aminteşte că a avut contact cu muzica înainte de a învăţa să vorbească, iar mai târziu, când avea să meargă la şcoală, fredona prin casă şlagărele vremii. A fost un autodidact în ceea ce priveşte jazz-ul. A luat ce-i mai bun din toate, devenind primul muzician din România cu titlul de doctor în muzica jazz.   

„Weekend Adevărul“:

Domnule Cozma, cum aţi descoperit jazzul?  

Romeo Cozma: Am fost atras de jazz încă din anii de liceu. Atunci am auzit primele înregistrări de jazz – apăruseră primele discuri editate la Electrecord, cu formaţii româneşti de jazz. Mai existau câteva emisiuni de jazz pe care le ascultam. Şi, de asemenea, au fost colegi de-ai  mei care au fost pasionaţi de jazz şi cu care am cântat în diferite formaţii. Acesta a fost începutul.  

– A coincis cu momentul în care v-aţi dat seama că vreţi să faceţi muzică?  

De muzică am fost legat încă din copilărie, din primii ani de viaţă. Părinţii mei erau iubitori de muzică, mă duceau la spectacole, la evenimente muzicale. La vârsta de 6 ani, mama m-a dus la o selecţie, la Liceul de Artă „Octav Băncilă“ din Iaşi, iar acolo membrii unei comisii de specialişti m-au verificat şi au spus că am talent muzical.    Tot la 6 ani am fost înscris la clasa de pian. Deci, odată cu începerea şcolii am început şi cursurile de muzică. Făceam pian, dar şi teoria muzicii. Acolo am început să studiez serios muzica. Până atunci ascultam emisiuni muzicale şi fredonam prin casă şlagărele vremii. Aş putea spune că am avut contact cu muzica înainte de a învăţa să vorbesc.   

– V-a fost greu să învăţaţi şi carte, şi muzică?   

A fost un pic greu la început, pentru că, până în clasa a V-a, a trebuit să fac naveta între două şcoli. În primele patru clase, am învăţat la Şcoala „Mihail Kogălniceanu“, iar în anumite zile din săptămână mergeam la Liceul de Muzică, pentru orele de pian şi de teoria muzicii. Din clasa a V-a m-am mutat la Liceul de Artă „Octav Băncilă“, unde am făcut şi cursurile şcolare, şi orele de muzică şi de teoria muzicii.   Autodidact într-ale jazz-ului

– Sunteţi primul muzician din România cu titlul de doctor în jazz. Care a fost tema pe care aţi abordat-o în teza dumneavoastră şi ce v-a determinat să o alegeţi?  

Tema aleasă a fost creaţia de jazz. În primul rând, am făcut-o din pasiunea pentru jazz, mai ales că aveam deja suficientă experienţă ca să pot aborda această temă. A fost o experienţă deosebită, în sensul în care am reuşit să cercetez anumite aspecte pe care nu le cunoşteam, probleme teoretice şi legate de istoria jazzului, care m-au ajutat să înţeleg mai bine fenomenul şi să aflu lucruri inedite. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat şi în lumea jazzului, dar şi perspectiva mea asupra muzicii jazz s-a schimbat, pentru că se ştie că toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont. 

  – Pentru că nu existau mulţi profesori de jazz în urmă cu 30 de ani, nevoia v-a împins să fiţi autodidact. Au fost artişti care v-au inspirat?  

Sigur că da, au fost mulţi muzicieni care m-au influenţat. Şi din România, şi din jazz-ul universal. Din România, l-aş aminti, în primul rând, pe Richard Oschanitzky. A fost un reper pentru mine, un muzician care, pur şi simplu, m-a fascinat şi încă mă fascinează. De asemenea, m-au inspirat Ion Baciu Jr., Johnny Răducanu, care mi-a fost prieten foarte bun, Nicolae Simion, Dani Ionescu, Eugen Gondi, Decebal Bădilă, muzicieni cu care am colaborat şi cu care am cântat atât în România, cât şi în lume, în Europa şi chiar în SUA. Iar din jazzul universal am câţiva muzicieni pe care îi admir în mod deosebit şi care au însemnat enorm pentru evoluţia mea muzicală: Miles Davis, John Coltrane, Chick Corea.

– În România, dar şi în lume, jazzul nu a fost multă vreme privit cu ochi buni.     

Aşa este, jazzul nu a fost o muzică agreată prea mult de regimul de dinainte de ’89. Au fost perioade grele, eu nu le-am prins chiar pe acelea, dar ştiu că în anii ’50 era, pur şi simplu, interzis cuvântul jazz. După 1965, lucrurile s-au mai relaxat şi, încet, încet, au fost permise activităţile în zona asta muzicală. Muzica de jazz, fiind în special o muzică instrumentală, nu punea probleme cenzurii de atunci. Au apărut chiar discuri de jazz, festivaluri şi cluburi de jazz – pe unul dintre ele l-am înfiinţat chiar eu în 1978 şi de atunci îl coordonez.    Chiar dacă nu a fost o muzică acceptată oficial, fiind marginalizată, totuşi nu era total interzisă, ca în anii ’50. Chiar dacă se cânta jazz, se cânta sub alte denumiri, i se spunea chiar şi muzică uşoară. După 1965, s-a acceptat şi termenul de jazz, au apărut şi emisiuni de jazz. Ştiu că celebrul Florian Lungu avea emisiuni de jazz, iar eu îl ascultam cu mare interes. Aşadar, s-a putut cânta jazz, dar era o muzică care nu se studia la şcoală. Era o muzică marginalizată.   

– La începutul anilor ’80 aţi înfiinţat formaţia Studio şi aţi debutat la Costineşti. Cum a fost să puneţi bazele unei trupe în acea perioadă? 

 Eu am mai cântat cu formaţii de jazz şi în anii de liceu, dar au fost formaţii efemere, nu aveau o activitate permanentă. În 1982, am avut şansa să am câţiva colegi de la Conservator cu care să mă înţeleg bine şi care să fie la rândul lor pasionaţi de jazz. Ne-am gândit să alcătuim o formaţie cu care să putem participa la evenimentele mari dedicate jazzului. În acea perioadă, cele mai importante erau festivalurile de la Costineşti şi de la Sibiu.    Am debutat la Costineşti şi am avut succes, aşa că organizatorii festivalului ne-au invitat să participăm şi la Sibiu, fără să mai trecem printr-o selecţie, aşa cum se obişnuia. Ei şi-au dat seama că suntem la un nivel bun – eram toţi studenţi sau absolvenţi de Conservator – şi ne-au spus că putem intra direct în recitalurile celor consacraţi. În anul următor, am participat pentru prima dată la Festivalul Internaţional de Jazz de la Sibiu. A fost onorant pentru noi să putem evolua pe cea mai importantă scenă de jazz a României de la vremea aceea – Sibiul era considerat capitala jazzului românesc.        

  Cel mai frumos concert – Mărturiseaţi, la un moment dat, că preferaţi concertele în detrimentul competiţiilor muzicale. Care a fost cel mai memorabil concert din viaţa dumneavoastră?  

Au fost multe concerte memorabile. Aş aminti însă concertul „In Memoriam Johnny Răducanu“, care s-a desfăşurat la Sala Radio din Bucureşti, în perioada în care Johnny împlinea 70 de ani de viaţă. A fost un recital cu totul deosebit, am avut ocazia atunci să cânt cu nume de prestigiu ale jazzului românesc.   

– Aţi înregistrat multe CD-uri, diferite ca gen muzical. De care sunteţi cel mai mândru?  

E greu de spus. De toate sunt mândru, toate reprezintă o părticică din viaţa mea. O să aleg, totuşi, două. „Solo piano in Paris“, pe care l-am înregistrat în Franţa şi care cuprinde nouă compoziţii proprii, interpretate de mine la pian. Al doilea ar fi cel mai recent album, „Portret Componistic Romeo Cozma“, apărut în luna octombrie a acestui an şi editat de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi de Editura Muzicală. Cuprinde o parte din compoziţiile mele de jazz, care au fost scrise între anii 1983 şi 2019. Este un fel de antologie a creaţiei personale de jazz. 

Jazzul este o muzică a imaginaţiei, a creativităţii, a fanteziei

Articol Adevărul :

https://adevarul.ro/locale/iasi/romeo-cozma-doctor-jazz-romania-oschanitzky-fost-reper-mine-Inca-fascineaza-1_5fc9f9c35163ec4271898ba7/index.html

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

en_USEnglish